Abonare la google news

Putin a distrus succesiunea URSS: Articolul său despre unitatea istorică a ruşilor şi ucrainenilor a aruncat în aer Acordurile de la Alma Ata

E motivul pentru care am petrecut mult timp pe text, care nu e trivial nici superficial sau cu unică destinaţie. Prin numărul de publicuri vizate – ruşi, ucraineni, spaţiul post-sovietic, vecinătate, cancelariile occidentale (cu precădere europene şi americană) – deja necesită mai mult decât banala lectură sau adnotare. El indică o încercare – temerară şi profund nereuşită, aş spune eu – de a crea o naraţiune unitară ancorată profund în istorie pentru a demonstra că anexarea Crimeei şi agresiunea militară din Estul Ucrainei sunt gesturi de prietenie şi frăţietate şi că agresiunea şi ameninţarea continuă cu forţa militară a Ucrainei este expresia apărării şi eliberării ucrainenilor de jugul Occidentului rău. Cu separarea nefastă a elitei ucrainene de cetăţenii ucraineni şi contrapunerea lor, în imaginarul desenat de Putin ca ultimă şansă a demersului pe care-l vizează: recreerea Imperiului Sovietic sub falduri ruse!

Bătălia pentru Ucraina şi neo-imperialismul rus – principalele linii directoare ale raţiunii articolului lui Putin

Dar şi aici combinaţia de ameninţări, răsuciri inexplicabile ale istoriei, interpretări unilaterale şi decupate nu acoperă pe deplin spaţiul de înţelesuri al articolului lui Putin. E şi un avertisment al Occidentului asupra faptului că Rusia nu renunţă la Ucraina şi e gata să lupte cu multiple arme pentru a o acapara şi menţine, şi o invitaţie indirectă la pertractări şi negociere în favoarea sa, şi un text care să justifice masivul război informaţional în favoarea Moscovei, menit să vândă ucraineanului credul faptul că suveranitatea statului său nu se poate rezolva decât dacă acceptă, de fapt, suveranitatea limitată oferită de Moscova. Sau să plătească, spăşit, pentru grandoarea Rusiei lui Putin pentru promisiunea că, de data aceasta, nu va fi considerat un cetăţean de rang doi al Imperiului nou, ci unul egal ca frate rus (nici măcar slav!!!), parte a naţionalităţii fondatoare.

Spuneam că textul lui Putin nu e trivial, ci lucrat cu atenţie. Nu o colecţie de propagandă, revenirea periodică la istorie şi instrumentalizarea istoriei, deşi acuză pe alţii, chiar pe prietenii/elitele ucrainene de modificarea istoriei pe care o face el însuşi, mai ales în sens propagandistic, dar cu efecte secundare majore şi periculoase chiar pentru proiectul lui Putin. Asta pentru că istoria nu e în favoarea preşedintelui rus. Iar prin diatriba propusă şi modul de interpretare curent, Putin însuşi distruge şi ideea de neo-imperialism rus, şi pe cea de succesiune a URSS. Adică temeiurile pentru a atrage, în continuare, nu numai popoarele din statele independente, cât masa de etnii multiple din Federaţia Rusă însăşi, căreia nu-i explică de ce trebuie să facă parte din Rusia sa şi să nu îşi câştige independenţa de stat.

Sigur, în primul rând, textul subliniază, recunosc – cu Putin însuşi în frunte – abordarea geopolitică a Rusiei şi, în acest sens, relevanţa indiscutabilă a  Ucrainei, pe care o transformă într-o miză globală, măcar americano-rusă (ştiut fiind că geopolitica globală dezavantajează proiectul coeziunii germano-ruse), dacă nu şi ruso-europeană (natural, dacă UE are ambiţii globale, nu poate face saltul fără să dovedească control şi impact în vecinătatea sa imediată, în conflicte şi democratizarea vecinilor, angrenaţi pe direcţie pro-occidentală). Deci Ucraina este reconfirmată ca piatră de temelie a disputei globale, a rupturii lumilor, şi miza supremă între imperialismul regăsit al Rusiei şi consolidarea Europei Centrale şi de Est în faţa unui inamic istoric, lăsat fără posibilitatea de acces direct pentru ofensiva occidentală. Sau, dacă vreţi, mutarea graniţei Europei şi Occidentului la frontierele de facto, ale Rusiei, pe linia de contact din Donbas.


FOTO Shutterstock

Confruntarea Rusiei cu sine: naţionalism şi centralism statal rus versus neo-imperialism

În al doilea rând, textul relevă fără drept de apel şi fără tăgadă aspiraţiile imperialiste şi neo-imperiale ale Rusiei lui Putin, care nu se poate mulţumi cu frontierele sale recunoscute internaţional. Adică o Rusie care îşi doreşte să aibă de jur împrejur nu atât cordonul sanitar de protecţie, cât un spaţiu care să fie tot un fel de Rusie Imperială mai mare. Deci dualitatea gândirii statale ruse rămâne împărţită între naţionalism rus de consolidare a statului centralizat cu capitala la Moscova şi neo-imperialismul şi dorinţa de colonii şi subordonări de jur împrejurul teritoriului său, principiu fundamental opus primei abordări.

Această formulă face ca, deşi îşi doreşte o abordare neo-imperialistă modernă – eventual împrumutată din proiectul UE atât de atractiv – Rusia să conteste CSI şi angajamentele de la Alma Ata care garantează exact integritatea teritorială, suveranitatea şi independenţa statelor independente desprinse din URSS. Or aceste garanţii şi angajamente care constituie fundamentul proiectului de integrare în spaţiul estic vin flagrant în contradicţie cu confruntările din zona conflictelor îngheţate, cu războaiele ruso-georgian din august 2008 şi ruso-ucrainean din 2014, cu anexarea Crimeei şi agresiunea rusă din Estul Ucrainei şi cu susţinerile privind negarea identităţii naţionale ucrainene, ultima fiind cel mai mare afront la adresa nu numai a elitei, dar şi a spiritului de autodeterminare al ucrainenilor de rând.

Deci Rusia lui Putin, pe baza textului său, aruncă în aer garanţiile acordate noilor state independente, distruge principiile integratoare din spaţiul rus (chiar dacă face, în mod fals, referire la modelul UE, care nu are nimic de a face cu impunerea regulilor, ci cu atractivitatea modelului, nimic de a face cu un imperialism de deasupra al unei naţiuni asupra vecinilor săi, ci cu punerea în comun, în variantă post-modernă, a statalităţilor în raport cu proiectul major comunitar conceput). Raportul dominaţie/consens şi abandonarea intereselor individuale sunt determinante şi definitorii în proiectul European – acolo unde doar Germania cu Nord Stream mai păstrează ambiţii de a impune UE propriile poziţii, şi acestea profund nuanţate şi cu nenumărate concesii – statuează diferenţa fundamentală a celor două modele, cel european comunitar fiind incomparabil cu proiectul stato-centric, neoimperial şi neo colonialist al Rusiei.

Abordarea selectivă a dreptului internaţional: fără principiul naţionalităţilor, autodeterminarea naţiunilor şi fără drepturile omului

Dar marea problemă a întregului text al lui Putin, atât la nivel istoric cât şi la nivelul înţelegerii proceselor şi determinismului post-1989, o reprezintă abordarea selectivă a dreptului internaţional şi negarea documentelor şi angajamentelor semnate de către Rusia însăşi, ca şi de toate statele lumii. Pare rizibilă referirea – e adevărat în trecere – la ONU şi la documentele sale, când Rusia neagă două principii fundamentale: cel al libertăţii popoarelor/naţiunilor, reflectat în principiul naţionalităţilor, şi cel al autodeterminării naţiunilor, din profunzimea principiilor wilsoniene, reflectat în cadrul ONU. Dacă imperiile europene au căzut în 1918, iar principiul decolonizării a intervenit în perioadă Războiului Rece, Rusia a considerat că nu i se aplică nici unul dintre aceste principii universale, la care a achiesat, nici Imperiului ţarist, Imperiului bolşevic, Imperiului sovietic sau Imperiului rus de astăzi.

Deci marea problemă structurală a naraţiunii lui Putin rezidă în Principiul naţionalităţilor, dreptul internaţional şi desfiinţarea imperiilor. La care putem să adăugăm fără nici o problemă declaraţia universală a Drepturilor Omului din cadrul ONU, la care URSS şi Rusia sunt parte. Putin şi menţionează în treacăt – relevând că e conştient, el sau autorii reali ai articolului, de slăbiciunea susţinerilor – faptul că a fost vorba despre desfiinţarea numai a Imperiilor Europene – fără a explica de ce acest principiu nu i se aplică şi Imperiului ţarist, celui bolşevic sau URSS. Fireşte, există nişte treceri rapide în revistă a unor referiri la libera aderare la URSS şi la dreptul oricărui stat să se retragă din Uniune, dar nu se explică în acest context de ce Ucrainei trebuie să i se refuze acest drept astăzi, în baza propriei voinţe şi a celei a cetăţenilor săi, în favoarea frăţiei ruse triptice (nici măcar slave, ci cu simbolul trinităţii creştine ortodoxe împlântat în simbolistica imagologică nou regăsită a Moscovei) ruso-ucraineano-belaruse.

Decolonizarea postbelică a reprezentat asumarea de către Occident a principiilor autodeterminării chiar şi de către învingătorii Celui de-al Doilea Război Mondial. Din nou, nu şi de către URSS. Doar parţial şi vremelnic în 1991, fără a discuta despre „închisoarea popoarelor” din interiorul Federaţiei Ruse. De ce ar fi Rusia specială? De ce ar trebui să accepte lumea acest excepţionalism rus? Sigur, în 1991, am avut abordarea pragmatică, fiind supra-utilizat mitul armei atomice sub control: cum să scăpăm arma nucleară de sub control. Asta ar justifica menţinerea Federaţiei Ruse. Nimeni nu a explicat principial, însă, de ce ar fi negat dreptul republicilor autonome etnice, ocupate şi constrânse să fiinţeze în interiorul Federaţiei Ruse, de a nu accede la independenţă prin autodeterminare. Astăzi, explozia Federaţiei Ruse nu mai este o linie roşie a Occidentului! Şi mitul controlului armei atomice este deja depăşit, cu ieşirea nuclearului din spaţiul de influenţă şi ameninţare a lumii de azi.

Deci o mare problemă a Rusiei lui Putin este, de asemenea, revizionismul şi atitudinea revanşardă, chestionarea desfiinţării URSS, declarată de liderul de la Kremlin drept cea mai mare năpastă a Rusiei în secolul 20! Pentru că revizionismul în raport cu graniţele convenite, cu suma acordurilor CSCE/OSCE, Carta pentru o Nouă Europă sau actul fondator Rusia – NATO şi documentele Rusia-UE înseamnă revenirea naturală la principiul naţionalităţilor şi respectarea voinţei de autodeterminare a popoarelor şi naţiunilor, de unde dispar natural nu atât ambiţiile neo-imperiale ruse pe spaţiul post-sovietic, cât însăşi unitatea şi frontierele Federaţiei Ruse intră în discuţie. Iată unde duce dualitatea stat naţional-imperiu şi de unde porneşte forcingul lui Putin de a exprima în termeni naţionalişti ideea imperială rusă, care nu se poate face decât pe baza similarităţii sau coincidenţei naţionale a ruşilor cu ucrainenii şi belaruşii, cel puţin.


FOTO Shutterstock

Războiul cu doi vinovaţi egali, dar cu Rusia ascunsă mai în penumbra textului lui Putin

Interesantă este rotirea pe călcâie şi modul în care Putin discută despre anexarea Crimeei şi războiul ruso-ucrainean – pe care aproape nu-l mai neagă, doar îl explică. Deşi are, mai în a doua parte, câteva explicaţii tradiţionale pentru fiecare dintre cele două componente ale războiului din Ucraina – Crimeea şi Donbasul – de fapt evită explicaţiile directe şi ascunde totul în spatele unei formulări echivoce, a unei vini comune, cu doi responsabili. Nenumiţi. Vinovaţi împreună, deopotrivă. Însă naraţiunea e astfel scrisă prin juxtapunerea de texte încât doar elita ucraineană, conducătorii ucraineni, naţionaliştii şi naziştii sunt vinovaţi, în final. Nu Rusia, nu Putin i-a alienat pe ucraineni. Rusia rămâne ascunsă în penumbră, la capitolul responsabilităţii, în naraţiunea lui Putin. În schimb ocupă centrul scenei binecunoscutul duşman extern. Forţele care au ştiut să dezbine. Europa. Occidentul. America nici măcar nu e numită în această ocultă structură a duşmanului extern ce străbate întreaga naraţiune din textul Preşedintelui rus.

Pe fond, Putin afirmă că întreaga problematică legată de chestiunea naţională ucraineană dezbină. Pentru Putin, identitatea ucraineană distinctă dezbină. Opţiunea de autodeterminare la îndemâna ucrainenilor, pomenită atunci când evocă formarea URSS, dezbină poporul rus, cu componenta sa ucraineană – în fapt tot o subordonare identitară egală cu cea de tip colonial sau a ocupaţiei Ucrainei. Ucraina rămâne, în toată naraţiunea, o parte a unui întreg, o parte a poporului rus, i se recunosc anumite elemente, dar rămâne inferioară şi în cel mai bun caz parte a poporului rus. Iar dorinţa de libertate faţă de ruşi e prezentată drept rezultatul acţiunii duşmanului exterior împotriva Rusiei şi a poporului rus în triadă (cu ruşi, ucraineni, belaruşi, invenţia lui Putin prin glisarea de la frăţia slavă la unitatea popoarelor) prin acţiunea de tip divide et impera: împinge o parte a poporului împotriva alteia.

Fundamentul susţinerilor lui Putin e profund istoric şi istoricist, cu propaganda de tip clasic, comunistoid: o mie de ani comuni reinterpretaţi propagandistic şi prezentaţi istoric, unitate tribală slavă şi unitate lingvistică, limba veche rusă. Plus ortodoxia comună care apare după creştinare. Fragmentarea feudală ar explica diferenţele. Motiv pentru un atac şi la Lituania şi Polonia, fireşte, băieţii răi din epoca medievală a diviziunilor ruso-ucrainene.

În plus, textul abundă, cum era de aşteptat, în naraţiuni simbolice şi secvenţe imagologice care se doresc cu impact asupra populaţiei şi publicurilor ţintă: numele de Ucraina ar proveni din rusescul „okraina” (periferie) – o variantă înjositoare, cu rol de marginalizare imagologică. Putin chiar notează că „ucrainean”, provine din rolul de paznici ai frontierei sau grăniceri care protejează graniţele externe ale Marelui imperiu rus. Iată rolul pe care-l alocă Rusia Ucrainei! Se succed numele teritoriale şi geopolitice ruse de pe parcursul secolelor de „Malorossia” (Rusia mică) pentru teritorii medievale la Est de Nipru, din nou formule de susţinere a ideii identităţii ruse a ucrainenilor dar prin diminuarea relevanţei, prin desconsiderare, nicidecum prin tratarea măcar ca egali, în textul lui Putin. El mai menţionează că absolvenţii Academiei Kiev Mohyla au jucat un rol important în viaţa Bisericii (ruse) fără a face nici o referire la creştinarea de către Petru Movilă, un român moldovean. Putin îl ignoră, ca să nu-l declare de-a dreptul rus!

Fireşte că istoria lui Putin nu discută despre Rusia Kievleană ca fundament şi leagăn în primul rând al Ucrainei, pentru ca Rusia să se desprindă spre stepele estice ulterior, ajungând la graniţa Europei de Est abia după Şelimbăr, în 1711. Totul e cu emblemă rusă iar ucrainenii nici nu existau, altfel, dacă nu puteau să nu apară de nicăieri pe aceste teritorii. Apoi pe malul drept al Niprului aveam comunitatea polonezo-lituaniană rea, care discrimina social şi religios, oprimându-i pe ucrainenii (ruşi) în timp ce Rusia era cea bună, care îi dezvolta în stânga Niprului şi îi găzduia pe cei care fugeau. Populaţia se considera rusă şi ortodoxă, în acele vremuri, ne mai spune Putin, care consideră Hatmanatul ucrainean ca o formă de protostat autonom format în structura internă a viitorului Imperiu Rus!

Istoria după Putin: Rusia Imperială uber ales!

Fireşte că e interesantă şi interpretarea torsionată a istoriei lui Putin pe tot parcursul epocii medievale şi moderne, până la Primul Război Mondial. Propaganda rusă clasică este reinterpretată, dovada unui document deloc întâmplător şi cu un lucru asiduu de ani de zile pentru a putea fi servit cât de cât unitar şi conform actualei ideologii neo-imperiale a unicului popor rus cu trei ramuri, a lui Putin. Discursul liderului de la Kremlin menţionează că abia în secolul 18 Rusia a ajuns „să incorporeze” Crimeea şi tărâmurile Mării Negre în Novorosia – un alt principiu şi concept geopolitic rus utilizat împotriva Ucrainei în 2014 şi de atunci înainte. Fireşte că toate aceste teritorii au fost populate cu „oameni din toate provinciile ruse” – continuă Putin diatriba sa istoricisto-revizionistă, pentru a fundamenta existenţa poporului unic rus oriunde vrea el. Rusia Imperială uber ales!

Rusia „a recâştigat” – nu ocupă, evident, doar recâştigă teritorii care nu i-au aparţinut niciodată în istorie, asta e retorica lui Putin – „după împărţirea regatului comun polono-lituanian”. Imperiul Rus a câştigat „vechile teritorii ruse” – cum altfel, deşi nu sunt niciodată menţionate ca atare în istorie până atunci – cu excepţia Galiţiei şi Transcarpatiei, care aparţin Austriei, ulterior Imperiului austro-ungar.  Deci istoria cuceririlor imperiale ale statelor şi popoarelor Europei Centrale şi de Est este eludată şi pusă exclusiv pe seama imperiilor europene (polono-lituanian şi austriac, respectiv austro-ungar), fiind evitată tocmai situaţia Imperiului rus, menţionat, însă, ca atare aici. Coeziunea a fost explicată peste tot făcând referire, fără a le numi, tot la bazele principiului naţionalităţilor, la care Putin aduagă din plin elemente de drept istoric – credinţă comună, tradiţii culturale comune şi „similitudinea lingvistică” – aici referirea la limba comună – vechea limbă rusă – a dispărut! Aşa se justifică revizionismul teritorial rus.

Dar Putin nu uită să menţioneze că atât Malorusia, Novorusia şi Crimeea s-au dezvoltat ca entităţi diverse etno-religioase, deci menţionând elementul rus împreună cu celelalte şi respingând orice dominantă ucraineană, care dispare din naraţiune în acest punct, pentru a reveni din spuma mării ulterior, la Revoluţia Bolşevică. Dacă anterior bătălia dintre bine şi rău  pentru Putin era una ruso-lituaniano-poloneză, acum, după absorbirea în Imperiu, Ucraina nu mai există! Şi de aici începe din nou contorsionarea istorică şi de interpretare care descalifică istoric şi vădeşte intervenţia propagandistică a Rusiei lui Putin în această naraţiune contradictorie, incompletă şi contra-indicată chiar propriilor scopuri ale Kremlinului de astăzi.


FOTO EPA-EFE

Ucraina e produsul bolşevicilor, susţine Putin

Bătălia dintre adevăr istoric şi născocire propagandistică prin torsionarea extremă de interpretare şi decupajul faptelor de către autorii articolului semnat de Putin sunt cele mai evidente în dezbaterea privind Primul Război Mondial şi perioada interbelică. Putin tace în privinţa colapsului imperiilor, vorbind doar despre Prăbuşirea Imperiilor Europene – dar fără a discuta principiul naţionalităţilor, autodeterminarea popoarelor şi aspiraţiile de eliberare a naţiunilor la început de secol 20. Fostul imperiu rus a fost pradă războiului civil şi „intervenţiilor străine”, cum altfel, iar Ucraina e produsul bolşevicilor. Asta deşi Republica populară Ucraineană ar fi declarată ca atare „ca parte a Rusiei”!!!

Nu există ucraineni şi Ucraina în naraţiunea lui Putin, între secolul 18 şi începutul secolului 20, nici aspiraţii şi luptă anti-imperială, nici interzicerea limbii ucrainene şi discriminarea prin decrete şi edicte a ucrainenilor „fraţi” şi „parte a poporului rus”. Nimic. Doar frăţietate şi armonie. Totuşi, în 1917, la Brest Litovsk, apare reprezentarea ucraineană a Republicii Populare, pentru ca la 10 ianuarie 1918, un şef al delegaţiei ucrainene să declare independenţa Ucrainei. Din neant, fără mecanisme şi evoluţii politico-naţionale, şi mai ales tăcându-se constant asupra principiului autodeterminării popoarelor şi naţiunilor din fostele imperii. Putin declară Ucraina modernă pe de-antregul un produs al Erei Sovietice – bolşevice, deşi ea preexista în formă naţională şi avea rădăcini istorice distincte din Evul Mediu pomenit în naraţiunea anterioară.

Aceste rupturi de ritm şi tăceri asupra unor momente istorice şi legităţi fac din textul lui Putin un act propagandistic, o naraţiune de percepţie şi dezvoltare a politicilor viitoare ale Kremlinului, dar fără nici o valoare istorică reală! Nu principiile wilsoniene, nu principiul naţionalităţilor, nu ieşirea din Imperii a făcut ca să nască Ucraina independentă, cu un popor şi naţiune ce exista pe aceste teritorii, ci principiile de mai sus se aplicau, după Putin, prin referire indirectă şi subliminală, doar la imperiile europene!

Fireşte că toată susţinerea lui Putin aduce în prim plan Rusia legitimă în a clama o succesiune, dominaţie sau faptul că ucrainenii, fără să-şi dorescă, sunt declaraţi parte a poporului rus pentru că aşa se potriveşte naraţiunii sale politic, propagandistic şi ideologic croite peste istoria reală. Ceilalţi, toţi ceilalţi care recunosc Ucraina independentă, existenţa poporului ucrainean şi neagă naraţiunea putinistă – de care au auzit prima oară acum două săptămâni – sunt forţe externe nefaste. Iar naraţiunea sa arată astfel pentru că scopul său este de a susţine intervenţionismul rus ca legitimitate prin referirea la acelaşi popor!

Străinii, ameninţarea externă şi temeiurile fragile ale Rusiei pentru intervenţionismul actual

Legitimitatea pe care-şi întemeiază Rusia intervenţinismul în Ucraina s-ar traduce astfel: eu mă apăr pe mine, iar voi inventaţi o altă identitate care nu există ca să divizaţi poporul meu! Asta e găselniţa lui Putin de astăzi! Altfel ruşii nu ar mai putea intra în propria poveste: ar fi şi ei tot străini şi forţe externe, din Est, de data aceasta. Existenţa Ucrainei independente şi a identităţii ucrainene reprezintă o condamnare a intervenţionismului rus, a încălcării dreptului internaţional, şi prăbuşirea aspiraţiilor neo-imperialiste ruse pentru că permit ca Ucraina şi ucrainenii să decidă singuri încotro doresc să o apuce. Or asta Rusia lui Putin nu poate permite Kievului, de aceea îşi ascute vocea ca Lupul cel rău care păcăleşte cei trei iezi din povestea lui Creangă sau porcuşorii din fabula lui James Halliwell Phillipps.

Fireşte că Rusia nu discută aici angajamentele sale şi invariabilitatea frontierelor în Europa la care a achiesat. Şi în spaţiul post-sovietic de asemenea, prin nenumărate acorduri şi tratate. Acest fapt şi absenţa acestei componente în naraţiunea istoricistă şi propagandistică a lui Putin e la fel de relevantă, pentru că ea subliniază incapacitatea de a crea o variantă acceptabilă şi compatibilă cu tonul anterior. În schimb Putin nu uită şi nu iartă duşmanul extern, care e singurul care justifică situaţia de astăzi – pe lângă elita şi conducătorii ucraineni care vând ţara străinilor.

De aici începe delirul liderului de la Kremlin cu toată suma de teme de tip „nu ne vindem ţara” şi „vânzătorii de ţară”, peste care se adaugă temele de frustrare şi psihoză colectivă ale Kremlinului în proiectul anti-Rusia. Pe scurt, pentru Ucraina şi independenţa sa, orice altă variantă decât subordonarea faţă de Moscova e o trădare şi expresia unei porniri anti-ruse! Putin nu realizează el însuşi că această echivalare în conştiinţa publică, făcută prin mii de guri de tun ale propagandei imagologice şi războiului informaţional rus în Ucraina, Rusia şi în lume crează, per a contrario, imaginea faptului că independenţa Ucrainei nu este posibilă decât astfel, prin crearea unei porniri anti-ruse. Ai grijă de ceea ce îţi doreşti, că s-ar putea chiar să obţii, spune o zicere universală. Sau profeţiile false riscă să se îndeplinească!


FOTO Shutterstock

Radicali, neonazişti şi independenţa Ucrainei inacceptabilă pentru Rusia!

Textul lui Putin face referire la „cei care au dat deplinul control al Ucrainei forţelor externe”, pe care îi cadoriseşte şi cu etichetele tradiţionale simbolice negative: radicali şi neonazişti. Toţi sunt de vină – inclusiv UE, Rusia e bună, toţi ceilalţi sunt răi, în baza naraţiunii lui Putin. Rusia nu a făcut nimic. 2014, anexarea Crimeei şi agresiunea militară din Estul Ucrainei nu există pentru Putin! Deşi asta face distanţa reală între Moscova şi Kiev: rapturi teritoriale, nerespectarea tratatelor, angajamentelor, chiar de la fondarea CSI (vezi Pactul de la Budapesta). Despre astea Putin nu vorbeşte. Nici un cuvânt! Asta demonstrează falsul propagandistic versus explicarea părţii sale de adevăr şi temeiurile susţinerilor sale, pe care le aşteptam mult mai solide!

Radicalii şi neo-naziştii sunt din ce în ce mai deschişi şi apar public cu insolenţă, susţine Putin, clamându-şi ambiţiile, autorităţile ucrainene fiind blânzi cu ei. SUA şi UE au împins, chiar înainte de 2014, Ucraina să se separe şi să se delimiteze economic de Rusia. Ucraina a îmbrăţişat un joc gepolitic periculos, care o transformă în bariera dintre Europa şi Rusia, trambulina împotriva Rusiei, susţine Putin în articol. Iar lozinca faptului că „Ucraina nu este Rusia” nu mai este o opţiune pentru Putin, pentru că asta ar fi expresia conceptului aplicat de „anti-Russia”, pe care nu-l va accepta niciodată! Temele loviturii de stat de la Kiev, nazişti şi bau-baul NATO care vrea să pună baze pe teritoriul ucrainean, nu apărând Ucraina ci ameninţând Rusia, plus controlul extern sunt temele dezvoltate de Putin, în consonanţă cu naraţiunea clasică din războiul informaţional rus. Fireşte că, şi aici, Rusia a făcut totul ca să oprească fratricidul, şi nu ea e cea care a declanşat raptul Crimeei şi războiul ruso-ucrainean!

Masacrul virtual ce ar fi urmat în Estul Ucrainei, Malorusia şi Novorosia sunt explicaţia intervenţionismului rus. Aici contorsionarea adevărului şi abuzul de interpretare conduce de-a dreptul la aberaţii, greu acceptabile oricărui om independent, neimplicat şi cu logica formală bine învăţată. Pentru că suma aberaţiilor Rusiei lui Putin nu încape într-o naraţiune legitimă şi unitară. Între altele, referirea la drenarea resurselor Ucrainei de către conducătorii şi oligarhii săi prin corupţie – tema occidentală – sună de-a dreptul penibil în gura lui Putin. Ca să explice că nu e vina poporului ucrainean şi ca să rupă poporul de elite şi lideri, Putin forţează şi argumentul căderii la un PIB/capita sub Albania şi Republica Moldova. Ipocrizie absolută când în Rusia lucrurile sunt exact aşa, dar mult mai amplificate iar PIB-ul per capita în Rusia lui Putin este mult inferior celui din România.

Putin încheie apoteotic, marcând o nouă veleitate şi nivel de lectură al operei sale magna: comunicarea cu Occidentul, anunţul luptei deschise pentru Ucraina, negarea Ucrainei ca stat independent şi a dreptului ucrainenilor de a fi un popor distinct. Se adaugă şi invitaţia la o pertractare, dar doar în termenii săi, cu recunoaşterea dominaţiei ruse în Ucraina. Putin vorbeşte despre o singură naţiune mare, „tri-unită”, făcută din ruşi, ucraineni şi belaruşi. Ucraina ar fi altfel astăzi doar prin schimbarea forţată de identitate, iar ameninţarea Ucrainei independente este echivalentă cu lovitura nucleară împotriva Rusiei – ceea ce dă dreptul la retaliere cu toate capabilităţile inclusiv nucleare – pentru că practică asimilarea forţată, formarea unui stat ucrainean pur din punct de vedere etnic, agresiv împotriva Rusiei cu o diviziune artificială între ruşi şi ucraineni care ar putea face ca poporul rus să piardă sute de mii sau milioane de indivizi! Iată rezultatul bombei nucleare pe care a declanşat-o independenţa Ucrainei şi dorinţa de a merge către Occident! O ameninţare existenţială la adresa Rusiei, lasă să se înţeleagă Putin (în fapt doar o ameninţate la adresa proiectului său neoimperial!)

De aceea, Rusia lui Putin propune, prin articolul său fluviu, Ucrainei şi ucrainenilor să accepte „suveranitatea reală” care este doar suveranitatea limitată de Rusia şi de interesele sale, care menţin Ucraina sub controlul Rusiei. Doar astfel va fi recunoscută de Rusia. Şi aşa arată şi componenta de comunicare a textului lui Putin cu Occidentul: Rusia a trecut la război pe Ucraina, cu toate mijloacele, nu vrea să o piardă, cu riscul de a nivela totul ca o fâşie enormă de pământ arat şi un haos de nedescris, care să blocheze integrarea Ucrainei în Occident. Dacă nu cumva chiar Rusia va cuceri Ucraina şi o va integra cu forţa, bucată cu bucată, în Imperiul său de tip nou. Că vrea sau nu vrea Occidentul. Pacea înseamnă cedarea directă, fără nuanţe, a Ucrainei înapoi către Rusia şi poporul rus.

Citeste articolul pe Adevarul