22 septembrie 3:12 AM

Abonare la google news

Motivul emoţionant pentru care campioana de tenis Garbine Muguruza promovează România FOTO

Românca Ilinca Anghel (30 de ani, din Braşov) şi spaniola Garbine Muguruza (27 de ani, originară din Venezuela) s-au cunoscut în copilărie, când ambele se antrenau la celebra Academie de tenis Bruguera, de lângă Barcelona, Spania.

Ilinca a stat la Bruguera, a stat timp de 6 ani ca jucătoare, iar peste ani a revenit aici în calitate de profesoară de engleză, pentru 2 ani. La academia de tenis a cunoscut-o pe Garbine Muguruza cu care s-a împrietenit an mai târziu, când au început să antreneze împreună. Ilinca Anghel spune că încă de atunci se vedea talentul la tenis pe care îl are Muguruza, iar în timpul liber se distrau de minune. 

Garbine Muguruza se instala în 2017 în fruntea clasamentului mondial în tenis, învingând-o pe Venus Williams în finala de la Wimbledon. Ilinca a fost nevoită să se lase de tenis din cauza unei accidentări. În ciuda vieţilor agitate pe care le au, mai ales Garbine, cele două prietene au reuşit să rămână foarte apropiate.  

 

Garbine Muguruza a fost la începutul lunii iulie, la vila familiei Anghel de la Fundata, Braşov, pentru a petrece aniversarea Ilincăi, cea mai bună prietenă a sa, care a împlinit vârsta de 30 de ani. Vara aceasta, ea a postat pe conturile sale de socializare (Facebook, Instagram) mai multe fotografii din România însoţite de cuvinte extrem de laudative despre tot ce-a întâlnit aici. 

Ilinca a povestit, într-un interviu pentru „Adevărul”, cum a cunoscut-o pe marea campioană, cum se distrau împreună când erau eleve la Academia din Bruguera, despre viaţa la una dintre cele mai prestigioase academii de tenis din lume, despre parcursul ei profesional, cum a trecut peste accidentare şi despre revenirea ei în România.  

Prima participare la un campionat naţional, 8 aniFOTO: Arhivă personală 

 

Mă uitam la televizor la meciuri şi îmi imaginam cum ar fi să fiu şi eu acolo pe teren

 

Adevărul: Când aţi început să jucaţi tenis? Aveţi o tradiţie în familie în acest sens?

Ilinca Anghel: Prima dată am fost să joc tenis la vârsta de 4 ani, la un club din aproprierea casei. Din păcate în acel moment nu aveau nici o grupă de copii de vârsta mea, eram doar eu cu un antrenor. Era vară, aşa că fluturii şi furnicile mi se păreau mult mai interesante. S-a decis că ar fi mai bine să mai aşteptăm câţiva ani, am revenit la vârsta de 6 ani.

În familie nu avem o tradiţie pentru tenis, în schimb mama mea a practicat schiul timp de mai mulţi ani.

 

Când aţi decis că doriţi să faceţi carieră în tenis?

Nici nu ştiu să menţionez un moment exact, pare ca şi cum din totdeauna am vrut să joc tenis şi să fiu printre cele mai bune jucătoare din lume. Mă uitam la televizor la meciuri şi îmi imaginam cum ar fi să fiu şi eu acolo pe teren, abia aşteptam să cresc, să mă fac mare.

Cum au fost începuturile carierei dvs în tenis, în România şi când/de ce aţi hotărât să vă perfecţionaţi la Academia Bruguera din Spania?

M-am antrenat în mai multe cluburi din Bucureşti, la început în grupe cu mai mulţi copii, ulterior în grupe mai restrânse după ce am început să particip la concursuri.

Decizia de a merge în Spania a venit din nevoia de a combina tenisul şi şcoala. În Bucureşti şcoala ocupa cea mai mare parte a zilei şi era destul de dificil să găsesc timp pentru suficiente antrenamente. Academia din Spania oferea exact opusul, accentul era pe antrenamente şi concursuri, iar la şcoală mergeam după-amiaza. 

 

„Când ajungi acolo ai un obiectiv foarte clar în minte, să devii cel mai bun”

Cât timp aţi stat la Bruguera şi cum a fost experienţa academiei? Care au fost diferenţele faţă de modul în care vă antrenaţi în România? Ce v-a impresionat la Bruguera? Recomandaţi părinţilor să-şi dea copiii la această academie?

Am stat timp de 6 ani ca şi jucătoare, ulterior am revenit în calitate de profesoară de engleză în cadrul şcolii pentru alţi 2 ani. Experienţa în cadrul academiei a fost intensă din multe puncte de vedere. Când ajungi acolo ai un obiectiv foarte clar în minte, să devii cel mai bun. Doar că trebuie să te adaptezi foarte repede la nişte schimbări majore. De la o zi la alta nu mai locuieşti cu familia, nu-ţi mai vezi prietenii, colegii de şcoală, înveţi într-o altă limbă, ai un program zilnic foarte strict şi bine definit, dar în acelaşi timp depinde de tine să te organizezi, să ai grijă de tine însuţi. Sunt multe responsabilităţi pentru un adolescent.

 

Diferenţele principale au fost numărul orelor petrecute pe teren şi în sala de sport. În România jucam tenis timp de 2 ore zilnic şi mergeam la antrenamente de pregătire fizică de două sau de trei ori pe săptămână, în academie în schimb jucam trei ore şi jumătate pe zi plus două antrenamente de pregătire fizică zilnică de aproximativ o oră fiecare.

 

Nu pot recomanda academia Bruguera deoarece din păcate anul trecut au fost obligaţi să-şi închidă porţile din cauza mai multor probleme acumulate de-a lungul anilor. 


Ilinca la un concurs în Malorca. FOTO: Arhivă personală 

 

„În timpul meciurilor nu se dădea bătută niciodată”

La Academie aţi cunoscut-o pe Garbine Muguruza. Vă mai aduceţi aminte cum v-aţi împrietenit? Se putea vedea de atunci că va ajunge o mare campioană? Aveţi o întâmplare despre care va amintiţi cu drag când vă gândiţi la relaţia dvs. de prietenie din acea vreme cu Gabi?

 

La început ne cunoşteam, ne înţelegeam bine, dar nu ne vedeam foarte des. Eram în grupe diferite atât în timpul antrenamentelor cât şi la şcoală. Am devenit prietene bune un an mai târziu când am început să ne antrenăm împreună.

 

Deja la vârsta respectivă se vedea talentul pe care îl are şi acum. Era cea mai înaltă dintre fete, serioasă la antrenamente, cu lovituri puternice şi bine plasate, iar în timpul meciurilor nu se dădea bătută niciodată.

 

Îmi aduc aminte cu mult drag de weekendurile petrecute împreună, făceam de toate. Mergeam la mall, vara la plajă, sau pur şi simplu petreceam aproape toată ziua la ea acasă uitându-ne la filme, ascultând muzică sau încercând să preparăm un desert care de obicei trebuia să fie salvat de la dezastru de către mama ei, haha.

 

„Elevii sunt invitaţi să se antreneze cei mai buni sportivi din ţară”

La Academie ajung copii din toată lumea. Cum aţi fost tratată ca sportivă din România?

La momentul respectiv eram aproximativ 60 de sportivi din toate colţurile lumii cu vârste cuprinse între 13 şi 20 de ani. Marea majoritate aveau între 16 şi 18 ani, eu aveam 14.

Toţi eram trataţi la fel, în ochii antrenorilor şi profesorilor nu existau diferenţe. Uneori era mai greu să ne înţelegem noi între noi din cauza diferenţelor de cultură şi a faptului că trebuia să comunicăm într-o limbă diferită de cea maternă, în anumite situaţii era foarte uşor să interpretezi ceva într-un mod greşit.

 

Spania este cunoscută pentru investiţiile masive in sport, care au şi rezultate, începând cu fotbalul şi terminând cu tenisul. Cum se vede acest sistem de la „firul ierbii”? Cum sunt recrutaţi şi încurajaţi copiii să se apuce de sport?

Copii sunt încurajaţi, cel mai mult, să se apuce de un sport vara. Marea majoritate a cluburilor sportive oferă activităţi pentru toată durata vacanţei şcolare. Unele sunt axate pe un singur sport, altele oferă mai multe discipline. Copii ajung la club dimineaţa şi stau acolo toată ziua, fac antrenamente, se joacă, cei care vor pot merge la concursuri şi se duc acasă doar spre după-amiază. O parte din ei decid să continuie şi după sfârşitul verii poate într-un mod mai serios, alţii decid să încerce un alt sport sau alt tip de activităţi.

 

Pentru cei care se dedică deja sportului de performanţă, există centre de înaltă performanţă unde sunt invitaţi să se antreneze cei mai buni sportivi din ţară. 

Antrenament 2003. FOTO: Arhivă personală 

Mulţi sportivi de performanţă susţin că şi-au sacrificat copilăria/adolescenţa dedicându-se sportului. Pentru dvs. cum a fost? Simţiţi că aţi făcut sacrificii pentru sport?
 

Sunt de acord cu ei, se fac multe sacrificii pentru un sport de performanţă. Este sacrificat în special timpul liber, atunci când nu eşti la şcoală eşti la antrenament, la pregătire fizică sau

la un concurs, nu prea ai timp pentru altceva. Vacanţa de vară era momentul în care făceam cele mai multe antrenamente, jucam cât mai multe concursuri posibil, poate aveam o săptămână în care ”nu făceam nimic”.

De fiecare dată când trebuie să renunţi la ceva, când ai o accidentare, pierzi un meci, trebuie să-ţi aduci aminte pentru ce lupţi, să mergi mai departe cu speranţa că într-o zi vei ajunge întop. Din păcate doar foarte puţini din cei care se apucă de un sport de performanţă ajung acolo, restul, mai devreme sau mai târziu vor trebuie să se îndrepte către ceva diferit. 

Carieră distrusă de o accidentare

Care a fost cel mai bun rezultat obţinut până la accidentare? Când v-aţi accidentat şi cum aţi reuşit să acceptaţi că nu veţi mai putea juca tenis de performanţă?

La nivel internaţional nu pot spune că am avut rezultate prea bune nici înainte, nici după accidentare. La nivel naţional (în Spania) am ajuns pe locul 90 din aproximativ 1000 de jucătoare. M-am accidentat la un concurs din Portugalia în vara anului 2011, la încheietura mâiniii stângi. Din păcate nu a fost diagnosticată corect accidentarea, mai mulţi medici mi-au spus că nu era grav şi că puteam să continui să joc. În 2012 o nouă rezonanţă magnetică a arătat că aveam un chist sinovial şi o ruptură aproape completă a ligamentului triunghiular. Două săptămâni mai târziu eram în sala de operaţii.

 

După operaţie am sperat într-o recuperare rapidă şi completă, dar nu a fost aşa. Am jucat tot restul anului 2012 (an în care am plecat din Bruguera) şi o bună parte din 2013 cu dureri, am decis să mă opresc la începutul lui 2014, nu a fost uşor.

 

Cum v-aţi reinventat după accident? Cum aţi decis să deveniţi arbitru de tenis?

Am avut nevoie de o perioadă de adaptare, mult timp nu am fost sigură ce ar trebui să fac, eram doar sigură de faptul că voiam să-mi continui studiile universitare. 

 

La clubul la care mă antrenasem aveau nevoie de antrenori pentru grupele de copii, m-au înrebat dacă mi-ar plăcea să încerc şi am fost de acord, singura problemă era faptul că pentru a avea un contract de muncă aveam nevoie de diploma de antrenor. M-am înscris la curs, întâmplarea face că în acelaşi timp se ţinea şi un curs pentru arbitrii de tenis, am profitat de ocazie şi m-am înscris şi acolo.

 

Ştim că la fotbal, arbitrii au alte profesii şi fac arbitrajul in timpul liber? Cum este la tenis? Mai aveţi timp şi de altceva?

La tenis este aproape la fel. Marea majoritate a arbitriilor au alte profesii şi se dedică arbitrajului din pasiune sau pentru a avea un venit extra la sfârşitul lunii. Cei care reuşesc să ajungă în topul arbitrajului se dedică aproape complet acestei meserii, merg de la un concurs la altul la fel ca şi jucătorii. Eu deocamdată fac parte din prima categorie, mi-ar plăcea să ajung să mă dedic exclusiv arbitrajului.

 

Aţi ajuns sa arbitraţi la turnee foarte importante precum Wimbledon, Rolan Garros, Sidney? Cum se vad din culise aceste adevărate sărbători ale tenisului?

Din păcate momentan nu am ajuns să arbitrez la concursuri de mare şlem. Cele mai mari evenimente la care am participat au fost la Barcelona (ATP 500), Madrid (ATP Tour Masters 1000/ WTA 1000) şi la Cupa Davis, în calitate de arbitru de linie.

 

Este greu de explicat cum se văd aceste evenimente din culise, este o experienţă unică. Pe de-o parte este emoţia de a fi acolo pe teren, alături de cei mai buni jucători din lume, alături de public, pe de altă parte trebuie să fi foarte concentrat, nimeni nu vrea să facă o greşeală pe terenul central. 

Ilinca şi Gabi au rămas cele mai bune prietene. FOTO: Arhivă personală 

 

„Gabi este aceeaşi persoană pe care o ştiam când eram adolescente, distractivă, amuzantă”

Garbine Muguruza a postat recent poze de la Fundata unde aţi celebrat împreună aniversarea dvs. cum aţi reuşit să păstraţi o relaţie aşa de apropiată în ciuda programului foarte încărcat şi a evoluţiei diferite în carieră? Cum este Gabi când când e departe de lumea tumultoasă a tenisului? 

La început a fost dificil, erau diferenţele de fus orar, când ea avea câteva zile libere eu nu le aveam şi viceversa. În timpul liber este aceeaşi persoană pe care o ştiam când eram adolescente, distractivă, amuzantă, dorinică de o nouă aventură sau experienţă interesantă, caută mereu ceva diferit faţă de ceea ce face zilnic.

Ştim că sportivii care joacă tenis de top au nevoie să fie foarte puternici şi din punct de vedere psihic, iar aici prietenii şi familia joacă un rol important; aţi reuşit să fiţi alături de Gaby pe parcursul succeselor şi eşecurilor din cariera ei? Cum o încurajaţi când pierde/Cum o felicitaţi când câştigă?

 

O susţin de la distanţă, ca să zic aşa, uitându-mă la meciuri la televizor. Nu am un mod specific în care o încurajez sau o felicit, depinde de situaţie. De cele mai multe ori, când pierzi un meci, pe moment nu există ceva care să te facă să te simţi mai bine, trebuie să treacă puţin timp, să procesezi ceea ce s-a întâmplat pe teren.

 

În ce ţară activaţi/locuiţi acum şi cât de des reuşiţi ajungeţi acasă, la Fundata?

Momentan locuiesc în Verona, Italia de puţin peste un an. În condiţii normale reuşesc să merg acasă de două sau de trei ori pe an, de sărbători şi o dată în timpul verii.

 

V-a tentat vreodată să reveniţi în România şi să deschideţi o şcoală de tenis sau ceva legat de acest sport? Ce ar trebui să se întâmple în România pentru ca să vă gândiţi serios la o reîntoarcere acasă?

Am fost şi sunt în continuare tentată să mă întorc în România, dar nu pentru a deschide oşcoală de tenis. Dacă voi decide să revin va fi pentru a sta la munte, la Fundata, în locul acela

minunat pot găsi linişte şi pace. Nu trebuie să se întâmple ceva în România pentru a mă întoarce, doar că fiind plecată de atâţia ani, legăturile mele profesionale sunt în afara ţării, o mutare în acest moment ar fi dificilă. 

Vă mai recomandăm 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Citeste articolul pe Adevarul