Abonare la google news

Lumea lui Fikl de la Socolari. Pictorul şi-a investit toţi banii într-un domeniu de vis

Socolari, un sătuc cărăşean uitat de vremuri în apropiere de Cheile Nerei, a devenit în ultimii ani un veritabil centru cultural după ce mai mulţi artişti din Timişoara au renunţat la viaţa din oraş şi s-au mutat acolo. 

Printre noii socolăreni se numără şi Gheorghe Fikl, unul din cei mai apreciaţi şi bine vânduţi pictori români la această oră, şi el atras de frumuseţea pitorească a locului. 

Iniţial, a ajuns acolo într-o tabără, însă a tot revenit până când a început să cumpere, una după alta, proprietăţi. Acum are un domeniu întins pe mai multe hectare, unde poate să lucreze în linişte. Fikl a transformat noua casă într-un loc dedicate artei, unde se ţin concerte, spectacole de teatru, lansări de carte, vernisaje şi alte evenimente culturale.

GALERIE FOTO CU DOMENIUL FIKL DE LA SOCOLARI

„WEEKEND ADEVĂRUL“: Suntem într-un loc de vis, înconjuraţi de pădure, iar râul trece pe lângă noi. Cum s-a născut ideea de a te lega de Socolari? 

 

GHEORGHE FIKL: Prima dată am venit în zona asta în timpul studenţiei, la o tabără organizată de Facultatea de Arte. Cred că era prin anul 2000. Unul dintre noi, artistul Ioan Taşi, şi-a cumpărat o casă aici, iar de atunci am tot revenit la el. Prin plimbările noastre, am descoperit şi eu spaţiul acesta. Era iniţial doar o căsuţă mică – o casă ţărănească, simplă, pe care până la urmă, am reparat-o în interior. Curtea era deja o poezie. Am mai luat o casă, care era pe partea cealaltă a râului, şi am legat proprietăţile printr-un pod. Din şură am făcut o scenă. Apoi, am mai cumpărat o casă, cu tot cu anexe. În spate am pădurea. Am impresia că şi asta e o lucrare de artă, e ca un tablou în plină evoluţie. Da, chiar este o lucrare – nu numai plastică.

 

Foto Ştefan Both

 

Pe lângă cele două scene pe care le-ai amenajat, ai şi o galerie de artă spectaculoasă. Dar, mai cu seamă, ai deschis şi câteva spaţii de cazare pentru oaspeţi. Ce ai visat să faci aici?

 

Când organizez un eveniment, am unde să-i cazez pe oameni, ca să stăm toţi împreună. Ideea este că vreau să intersectez artele – muzica, teatrul. Ideea e ca artiştilor care vin şi performează să le placă locul. 

 

Locul unde se opreşte timpul

 

– Cât timp petreci la Socolari?

 

Cel mai mult stau vara. Aici am atelierul de pictură, aici lucrez, nu în Timişoara. Am un spaţiu special pentru asta, am lumină naturală. Dar alternez cu viaţa citadină. Am o expoziţie curentă la Annart Galery, în Bucureşti, dar lucrările au fost create aici, în iarna şi primăvara asta. Creez mai uşor aici. Am o linişte, am un alt ritm, parcă se opreşte timpul. Dar să ştiţi că şi aici e activitate multă. Organizăm des câte un eveniment. 

 

Foto Ştefan Both

 

– Am putea spune că şi tu eşti de vină pentru transformarea Socolariului într-un sat de artişti, un loc pentru evenimente. 

 

Nu sunt numai eu de vină. Evenimente se întâmplă mereu – de pildă, regizorul Ştefan Iordănescu a demarat festivalul Socolart. Dar şi la mine a fost teatru. Anul trecut a fost aici Maia Morgenstern, ea a inaugurat scena nouă, din şură. Colaborăm la evenimente, nu trebuie ca totul să se întâmple într-un singur loc. Ăsta 

e farmecul. Şi Iordănescu are un spaţiu interesant, mai este şi pictorul Taşi, iarăşi, cu un spaţiu aparte. 

– S-a dezvoltat şi turismul în zonă?

 

Foarte mult, mai ales şi pentru că în apropiere sunt Cheile Nerei, cascadele. E o sălbăticie frumoasă, şi nici nu e aşa departe. Uite, lumea şi-a restaurat casele. Mulţi prieteni şi-au cumpărat şi ei case – pictori, plasticieni, sculptori, regizori, actori. Dar şi medici, oameni de afaceri din Timişoara, lume bună. 

 

Foto Ştefan Both

 

– Putem compara din acest punct de vedere Socoalari cu Gărâna – localitate celebră pentru festivalul de jazz, unde la fel, timişorenii cu stare şi-au cumpărat case de vacanţă?

 

Gărâna e de altă factură. Nu e la fel, cel puţin deocamdată. Socolari e mai mic, mai retras. E altă atmosferă. Eu văd Socolariul cu evenimente mai de atmosferă, mai intimă, cu evenimente la care participă 50-100 de oameni. Nu cum e la Gărâna, cu mii şi zeci de mii de spectatori.

 

De la jazz, la pictură 

 

– Spune-mi, te rog, câte ceva şi despre tine. Când ai început să pictezi?

 

Cred că e o chestie înnăscută, de copil mă uitam la albumele de artă de acasă. Bunicul meu picta, era şi cântăreţ, şi fotograf. Am moştenit ceva din zona aia. La începutul anilor ’90 am cântat la pian, la clubul de jazz „Pod 16“, în trupa lui Liviu Butoi. Am cochetat cu muzica multă vreme însă am ales, totuşi, pictura. Dar nu am făcut Liceul de Artă, ci am fost la Matematică-fizică, la „Bela Bartok“ (n.r. – Liceul maghiar din Timişoara). Apoi, am mers la Facultatea de Arte de la Cluj, unde mi-am petrecut doi ani, după care m-am mutat la facultatea din Timişoara. 

 

Foto Ştefan Both 

 

– Eşti unul din artiştii români care vând bine. Lucrările tale valorează mii de euro şi se vând în special în străinătate. Cum ai ajuns să te impui?

 

Ideea este să ajungi în atenţia unor oameni influenţi în această zonă. Eu am avut succes fiindcă am fost original. Asta e important în artă: să nu speculezi prea tare, să fii tu, iar de acolo poţi să ai succes. Nu m-am gândit că eu din asta o să trăiesc, asta a ieşit. Lucrările mele sunt şi comerciale, iar o galerie imediat are un interes cu tine. Dar trebuie să ai noroc de o galerie. Numai aşa poţi să evoluezi pe piaţă, dacă ai o galerie în spate, care să şi vândă. Apoi, mai sunt şi casele de licitaţie. Eu de la prima expoziţie am avut succes. Între timp, am dezvoltat tot felul de expoziţii şi proiecte personale. Expun în galerii celebre din Luxemburg, Paris sau New York. Trebuie să fii vizibil – de asta se numeşte artă vizuală. 

Foto Ştefan Both 

 

Prinţul Charles, printre cumpărători 

 

– Cota ţi-a crescut după ce lucrările tale au început să intre în colecţiile unor personalităţi?

 

Da, până la urmă este şi asta o reclamă bună. Important este să intri în colecţiile unor personalităţi, care cu asta se ocupă. Una dintre picturile mele a fost cumpărată de Prinţul Charles al Marii Britanii, dar el nu este cunoscut ca un mare colecţionar. Aşadar, pentru un plastician, important este să intre într-o galerie serioasă, de nişă. După aceea, să ai expoziţii în muzee.

 


Foto Ştefan Both 

 

– Cum se stabileşte preţul unei lucrări?

Se lucrează mult la o cotaţie. Dar preţurile cresc de la an la an, dacă tu convingi. Tu poţi cere cât vrei, nu e sigur că ţi se dă. Eu am lucrat foarte bine şi cu cei de la Artmark, acolo e o cotaţie transparentă. La ei s-a vândut ultima mea lucrare cu 15.000 de euro. Dar tot ei au vândut, la acelaşi eveniment, o pictură de Ştefan Câlţia, cu 30.000 de euro.

 

– De ce toate lucrările tale sunt de dimensiuni mari?

 

Spaţiile acestea baroce pe care le fac se pretează să fie mari. Nu poţi să faci decorurile alea într-un tablou mic. Ai nevoie de spaţiu mare, să te desfăşori. La fel stau lucrurile şi în cazul animalelor. Când am pictat primul taur, trebuia să fie de doi metri, să fie de impact.

 

Foto Ştefan Both

 

„E bine să nu te repeţi“

 

– Te-ai făcut cunoscut cu picturile care descriu o lume stranie, suprarealistă, populată de tot felul de animale, de la boi, câini, cai, până la orătănii, în saloane cu draperii şi candelabre. Ai de gând să abordezi altceva?

Deja am şi abordat altceva, chiar recent. Expoziţia care este acum, la Annart, este total alt stil. Nu mai e nimic baroc acolo. Sunt culorile mai neon, e inspirat din Socolari, de casele ţărăneşti. Toate carpetele, ornamentele, bibelourile care se găsesc în aşa-numita camera bună, sunt încremenite în timp în lucrările mele. Şi sunt vizitate de animale mult mai dure, nu mai sunt oi, avem leopard, lupi. E un pic mai horror totul. E o altă direcţie, căci e bine să nu te repeţi. 

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Citeste articolul pe Adevarul